Despre încredere și neîncredere, transparență și opacitate, autohton și diaspora

Cristian Dragnea este un activist convins, locuind însă la mare depărtare de locul pentru care militează. Nu pentru că Berlinul, casa lui actuală, este lipsit de probleme, ci pentru că justițiarul din el caută o patrie mai bună decât cea pe care a lăsat-o în anii ’90. Și face ceva în sensul acesta. Cristian a fost unul dintre cei 13 (doar) candidați independenți la alegerile Parlamentare din 2016.

Fiind și un susținător al Fondului pentru Democrație am reușit să stăm de vorbă și să schimbăm idei.

Care este istoria ta cu România?

Sunt de 15 ani plecat. Am plecat învârtindu-mă. Am lucat în televiziune în anii ’90. Viziunea românească de atunci era să ai cât mai multă putere și bani. Așa că am plecat cu o bursă în Spania să studiez filosofie. Și asta fac de atunci: studiez și predau filosofie.
Când am plecat credeam că nu pot părăsi România de tot, că sunt român și nu pot să mă simt uman decât acolo. Dar în câteva luni nu mai doream defel să mă întorc.

Atunci care este motivul pentru care ești  încă implicat?

Cred că e o chestiune de personalitate. Eu sunt genul care am fost mereu cu un ochi deschis asupra ce se întâmplă în comunitate și ca lucrurile să meargă bine. Că a fost blocul în care am stat, cartierul sau facultatea.

Ce tipuri de personalități mai există? Cu ce tipuri de români te întâlnești tu?

Am vorbit cu mulți oameni când am candidat în 2016, la protestele pe care le-am petrecut pe la ambasade. Sunt mulți oameni ca mine, care merg la proteste. Am cunoscut un grup mare de oameni activi civic în diaspora. Ei sunt interesați, cu idei politice interesante și spirit de organizare puternic. Dar sunt și acei români cu stil distructiv, care cred că nimic nu are sens, că sunt toți o apă și-un pământ. E greu să organizezi o chestiune cu impact pozitiv dacă 80-90% din comunitate are atitudine de neîncredere sau distructivă.

Cum ai defini tu un cetățean activ?

Sunt oameni care deși au job-uri, sunt prezenți când se iese la protest. Fie că e pentru o lege, pădurea, pentru Roșia Montană sau Colectiv. Mai sunt și oamenii care merg un pas mai departe și se organizează în asociații, care ajută împreună comunitatea, formal sau nu, în România și în diaspora.

Vezi donația ca o formă de activism?

Absolut. Din experiența mea, este o metodă care funționează bine în alte țări. Dar aici mă întorc la neîncredere. Cred că în România e mai greu pentru că nu este cultural pregătită pentru genul acesta de activitate paralelă cu mainstream-ul. Mă refer la povestea cu Soros, cu inamicii poporului care stau în umbră pregătiți să implanteze spioni. E foarte ușor să fii superficial, să crezi în conspirații sau în turma de oi. E mai greu să petreci timp și energie ca să vezi ce se întâmplă. La Fond mai trebuie și să votezi.
E un exercițiu pe care trebuie să-l facem, pentru că suntem o societate în care domnește neîncrederea. Trebuie să începem terapeutic să avem încredere într-un  proiect sau altul, și chiar dacă ne gândim că ar putea fi ceva negativ sau greșit, să riscăm totuți pentru a nu rămâne în faza în care nu facem nimic.

Pe mine sunt persoane și proiecte care mă conving și pentru care donez. Le acord încrederea mea.

Ce tipuri de proiecte te conving pe tine? Ce ar trebui să finanțeze societatea civilă?

Proiecte pentru transparentizare. E o chestiune fundamentală pentru un pas înainte. Să existe de exemplu un proiect de monitorizare serioasă a activității parlamentarilor. Fiecare cetățean să poată vedea cine, ce a făcut. Să ajungă un model de apreciere a activității unui parlamentar plătit de popor. Dacă vrem să vedem cum funcționează politică, atunci să putem vedea cine și cât a investit pentru misiunea pentru care a fost ales și este plătit. Ei trebuie să lucreze pentru noi, nu să stea degeaba.

Care e principala problemă pe care societatea civilă ar putea-o rezolva?

Problema cu neîncrederea. Acesta este și rolul societății civile organizate – să construiască punți între comunitate și politic. În societățile pe care le-am văzut până acum, cele blocate erau cele în care politicul era complet rupt de comunitate. Unde nu exista funcția biunivocă.
Treaba societății civile organizate, sau a grupurilor de inițiativă este să tragă de mână politicianul și să transparentizeze activitatea lui. În același timp să tragă de mână și cetățeanul și să îl facă conștient de propria lui responsabilitate. Și el e responsabil să participe la proiectul politic național sau local.
De transparență, din punctul meu de vedere, este nevoie 100%. Să fie on-line, clar, totul. E un gest vital pentru societatea românească în general.

Runda a 2-a a Fondului pentru Democrație ne-a arătat că oamenii implicați sunt foarte interesați de proiecte jurnaliste. Patru din cele șase proiecte sunt ale jurnaliștilor. Cum crezi că ar trebui să arate relația  dintre cetățean și media?

E o întrebare complicată. Aici e probabil punctul în care vorbesc despre diversitate. Și eu am lucrat în televiziunea românească controlată de niște actori clari din societate în anii ’90. E nevoie de fapt peste tot de diversitate, în toate aspectele care țin de societate. Cu cât media e mai diversificată, cu atât oamenii din spatele trusturilor vor fi mai diverși. Ideea de crowdfunding e importantă, dar nu știu dacă e o solițue pentru media în general.

Pot însă să dau exemple bune din Spania, unde Radio Național 3 funcționează foarte bine, cu jurnaliști care au creat o cultură etică și independentă în jurul societății naționale, dincolo de influențe politice. Sau în Franța unde radiourile studențești sunt exemple bune de media independentă. Opiniile lor eclectice sunt îndepărtate de ideea de centralism, muzica e bună.
Și social media îți permite mai mare mobilitate acum. Eu sunt depășit, dar mulți au succes așa. Recorder, Casa Jurnalistului de exemplu.
Eu cred în mixul de finanțare, să fie locală publică și locală privată. Finanțările mici și cât mai diverse. Nu cred că trusturile mari sunt sănătoase în societate.