E nevoie să urcăm muntele împreună. E nevoie să devenim noi, să fim mulți și puternici. Vom găsi și vom susține acei campioni civici care au inițiativă și schimbă fața acestei țări.
(Și) 2018 a fost anul luptei pentru justiție. Pentru ei să facă astfel încât să le profite și să scape de dosare, pentru noi să oprim exploatarea și deturnarea puterii de stat pentru ambiții personale.
La finalul anului trecut am sprijinit realizarea unui studiu de segmentare politică care face, prin prisma valorilor sociale, politice și economice relevate, un profil complex al cetățeanului român. Studiul a fost realizat de Institutul de Studii Sociale și Politice și finanțat prin contribuție deschisă de participanții la Fondul pentru Democrație.
Românii, indiferent de regiune, vârstă sau opțiuni politice sunt în majoritate nemulțumiți de Guvern și de direcția în care merge societatea.
Clasa politică este percepută ca fiind complet decuplată de oameni.
Optimismul nu este o caracteristică intrinsecă omului. În secolul „depresiei”, căutăm disperat să dăm sens vieților noastre, fiecare așa cum poate. Unii la birou, alții liber profesioniști, unii cu vise de weekend, alții încercând să alinieze lumea la valorile în care cred. Unul dintre oamenii care nu se dau bătuți și care a purces la drum sperând să demonstreze lumii că se poate este Cristian Lupșa, editor și povestitor la Decât o Revistă.
Pe Radu Atanasiu îl vezi implicat în multe. Fie că aleargă la maraton cu inconfundabilele sale urechi de Mickey Mouse pentru o cauză, fie că pune pe picioare DeBunavoie.ro, pentru a uni voluntarii cu ONG-urile, fie că face parte din board-ul unei organizații nonguvernamentale sau scrie despre subiecte care țin de mentalități și gândire critică, Radu nu stă cu mâinile în sân. E antreprenor, angel investor, predă critical thinking la Maastrich School of Management și, în general, îi place să întoarcă pe toate părțile lumea în care trăiește și mecanismele ei de gândire și acțiune.
Radu e unul dintre oamenii care, lună de lună, prin donație recurentă, contribuie la Fondul pentru Democrație. Ce l-a făcut să doneze? Spune el: “Democratizarea se referă nu doar la stat sau la clasa politică. Trebuie să se refere și la societate și implică dezvoltarea unor mecanisme de participare mai evoluate decât votul sau mitingul+pancarta. Am donat pentru creșterea unor mecanisme sustenabile de gestionare a societății, dezvoltate de jos în sus (nu ca statul, de sus în jos).”
Fake news îl scot din minți, poate să-ți facă analize îndelungi despre erorile de gândire și argumentație, dar și pe manipularea din discursul politicienilor, crede în fapte, în logică și-n acțiune. Întrebat ce tipuri de proiecte ar vrea să finanțeze Fondul, răspunde: “Proiecte care să rezolve ingenios probleme punctuale. O să dau două exemple: Fiecare Vot și Factual.”
De ce este nevoie de un Fond? Și, până la urmă, ce probleme poate rezolva societatea civilă? Că pe stat, vedem bine, nu ne putem baza mereu să ne rezolve problemele. Radu vine din nou cu exemple concrete de ce poate rezolva societatea civilă: “Neîncrederea în celălalt. Nu știu cum. Aș propune mecansime simple de dialog și de cunoaștere a celuilalt, spre exemplu un ceai săptămânal găzduit de o personalitate mai degrabă imparțială, gen Andreea Esca, la care să invite doi exponenți ai unor tabere diferite din societate (ex Olivia Steer și Vlad Mixich). Întâlnirea să nu fie publică, dar să se facă publice scurte declarații după.”
Unul dintre momentele când un articol de-al lui Radu a stârnit dezbateri aprinse a fost când s-a întrebat cum ar fi să dăm drept de vot companiilor. Ar trebui să se implice companiile în viața publică? “Se implică deja, dar, atunci când tema e politizată, cântăresc mai mult înainte să se implice. Și o fac mai discret. Am scris în revista BIZ un articol în care propuneam să se dea (ca în Australia sau zone din UK) drept de vot companiilor. Un vot per CUI. Chestia asta ar da dreptul companiilor să aibă un glas mai puternic pe astfel de teme. Principiul e unul vechi, no taxation without participation. Dar e o temă încă sensibilă.”
O cură serioasă de găndire critică nu ne-ar face rău nici unuia dintre noi, fie că suntem simpli alegători, politicieni, persoane publice sau cetățeni de rând. Din perspectiva asta, l-am întrebat pe Radu e lipsește atunci când ne uităm la viața publică. “Curajul dialogului cu celălalt pe subiect și nu pe persoană. Curajul de a ajunge prin demers rațional (cu propriul creier) la o concluzie și nu influențat de grup, TV, tradiție etc. Curajul de a ne analiza/aerisi convingerile puternice și, dacă e cazul, de a le înlocui cu altele mai bune. Cu alte cuvinte, curajul de a ne răzgândi și de a ne lăsa convinși de către celălalt.”.
Energia bună din zona civică îl motivează. Zice el că trăim într-un sistem unde ai pârghiile necesare să miști lucrurile. Depinde doar ce faci cu ele. Crede foarte mult și în puterea exemplului personal. “Dacă eu nu blochez intersecția, văd și alții, nu o vor mai bloca nici ei”.
Dacă vrei să iei exemplul lui Radu și să fii donator al Fondului pentru Democrație, intră în contul tău.
Cristian Dragnea este un activist convins, locuind însă la mare depărtare de locul pentru care militează. Nu pentru că Berlinul, casa lui actuală, este lipsit de probleme, ci pentru că justițiarul din el caută o patrie mai bună decât cea pe care a lăsat-o în anii ’90. Și face ceva în sensul acesta. Cristian a fost unul dintre cei 13 (doar) candidați independenți la alegerile Parlamentare din 2016.
Fiind și un susținător al Fondului pentru Democrație am reușit să stăm de vorbă și să schimbăm idei.
Continue reading “Despre încredere și neîncredere, transparență și opacitate, autohton și diaspora”
Pe final de octombrie am avut norocul să mă nimeresc într-un cerc de oameni adunați la mare depărtare de România, în Berlin, pentru a celebra și discuta efectele protestelor în România. Am plecat acolo alături de Cosmin de la Funky Citizens și Bogdan de la Documentaria.ro. Împreună, ei au pus cap la cap istoria recentă a României din perspectiva protestelor care s-au organizat în ultimii 10 ani. Utilizând sute de poze, albumul foto-jurnalistic Protest a creat premize pentru discuții activiste peste tot prin țară (București, Cluj, Brașov ș.a.), iar acum se afla în deplasare în Berlin unde Diaspora Civică Berlin a folosit acest prilej pentru a aduna diaspora activistă românească. Continue reading “După OUG orașul meu a adormit, dar mie mi-a dat foc. Și încă mai ard”
Școala pentru Democrație este acel training la care cursanții, adică profesori de meserie, stau ca pe ace să vadă ce mai urmează, ce pot reține de la traineri și de la colegii lor din breaslă. E genul acela de training unde competiția pentru participare este serioasă, unde carnețelele de notițe se umplu rapid și unde se schimbă numere de telefon pentru prietenii de durată.
Am participat și noi în weekendul ce a trecut la discuțiile din Sinaia pentru a ne bucura alături de participanți de atmosfera pozitivă. Am uitat de problemele cotidiene, de proteste și de gafele decidenților. Ne-am bucurat însă să găsim o echipa organizată bine, exigentă cu activitățile și povețele pe care dorește să le transmită. Continue reading “De la școală, despre școală”
Deja am povestit despre Tabăra de Activism CRIM, finanțată prin Fondul pentru Democrație, unde focusul a fost pe tineri liceeni și studenți care doreau să înțeleagă democrația prin natură și activități atipice.
Pe cealaltă parte a baricadei se află însă un alt proiect care a beneficiat de cofinanțare de la donatorii Fondului, și anume Școala pentru Democrație. Cu istorie lungă în spate, ediția de anul acesta se adresează profesorilor.
Am discutat cu Septimius și Cezara, organizatorii șefi, despre Școală și m-am bucurat să văd cum proiectul pulsează sănătos, cum crește și se schimbă în funcție de nevoile participanților și a societății. Spun asta pentru că am participat și eu în 2014 și mi-a plăcut mult, iar acum aud că it only gets better.
Continue reading “Școala pentru profesori, unde gândirea critică ricoșează în comunitate”
Stanley Milgram, un guru într-ale psihologiei sociale, făcea în anii ’60 experiemente prin care încerca să afle cum de oameni normali sunt dispuși să tortureze și să se impună prin frică în fața altor persoane necunoscute. El producea schimbări drastice de comportament și se folosea de un trick care atunci a funcționat negreșit: intervenția unei voci a autorității care legitima tortura și propovăduia frica.
Experimentul Stanley Milgram a demonstrat că o bună parte din oameni vor acționa necruțător atunci când au în spate o autoritate (care le absolvă din responsabilitate). Asta este ipoteza de la care a plecat și unul dintre proiectele care vede lumina zilei prin Fondul pentru Democrație. Continue reading “Unde duce frica?”